Eram atunci încă copil la minte și totuși îndeajuns de matură ca să trec prin mine toată atmosferă de acolo. Am ajuns acolo, exact înainte de a se trezi copiii din somnul de amiază.
În prima cameră în care am intrat era cea pentru noi născuți. Acolo era mai cald, sufla oxigen dintr-un aparat. Ar fi trebuir să miroase a copii ce mănincă lapte matern, dar mirosea doar a copii.
În cea de a doua cameră erau pătucuri mici și unul mai lung în care dormea o fetiță de vreo 6-7 ani.
Cînd s-au trezit ne-au poftit în camera în care ei se jucau pentru a sta cu ei și a le împărți cadouri. Niciodată n-am să uit ochii goi și tot odată plini de atîta vrajă de copil singur pe care îi aveau, cum ne spuneau mama, tata și cel mai important după împărțirea cadourilor nea rămas un copil și un cadou, un băiețel și o păpușă.
Băiețelul ne-a vorbit într-un mod atît de rușinat pentru noi și atît de bărbătesc pentru el : " Daţi-mi măcar și păpușa..eu am să mă joc cu ea ......"
Cînd mă gîndesc la copii orfani îmi aduc aminte de acest caz mereu.
Mă doare în sufler pentru uneori nu sîntem mulțumiți de lucruri banale în viață pe care nu le-am obținut.. fără a lua în socoteală că alții nici măcar asta nu au.
Doina ne-a anunțat că asta e ultima săptămînă pentru a face o donație. Nu ezitați.
6 lei dus- întors. Un pachet cu ce ai și nu folosești sau strînge praf pe cînd alții s-ar putea juca . Și ai făcut încă citeva suflete mai zîmbitoare.
